| |
România cu lanţul de gît
Lanţul e de aur ....
România nu mai ştim prea sigur ce mai e şi a cui.
Realitatea demografică s-a schimbat > brusc,
ca o furtună sosită din senin. Sîntem sub
> ocupaţie, dar nu se vede nici o armată.
> ocupaţie, dar nu se vede nici o armată.
Sîntem colonizaţi de o populaţie certăreaţă şi nesimţită,
> venită din nici o stepă, adusă de nici un avion. O
> populaţie care a evoluat în interiorul corpului naţional,
> ca fetuşii din Alien, şi care iese acum prin burtă,
> urlînd din toţi bojocii: "Am avere, am
> valoare!"
> E ca şi cum undeva, în secret, cineva ar fi dat
> drumul la o maşină de mîl uman care acoperă
> încet-încet naţiunea lui Sadoveanu, a lui Eliade şi a
> lui Nichita... Incubatoarele de incubuşi din cartierele
> periferice, fabricile de cetăţeni ale lui Ceauşescu,
> tradiţia celor 15 copii în sălaşele de
> nomazi, cine mai ştie? Lumea de pe stradă nu mai e cea
> pe care o ştiam din copilărie. Tata Ioan şi Tanti Mimi,
> familie veche, cu casă în Cezar Bolliac, făcută la 1870,
> au lăsat în urmă un copil, care a mai făcut un copil,
> blond şi bucălat şi bine crescut, cu care mă jucam acum
> 40 de ani. Pînă la urmă, a plecat în străinătate, la
> studii şi nu s-a mai întors niciodată. La fel, jumătate
> din stradă: urmaşii burgheziei care a avut timp să
> dospească elite. În locul celor dispăruţi, au apărut
> rufele colorate întinse la uscat şi boxele scoase pe
> fereastră.. În locul bunicii care ne spunea să nu
> scuipăm pe jos, s-a aşezat bunica ce-şi trimite nepoţii după băutură.
> Peste tot miroase a moarte prin sufocare: e ca şi cum o
> prezenţă grea şi absurdă s-ar fi aşezat peste cerul
> nostru, peste felul nostru de a fi, peste ce credeam că e
> bine şi mai ales peste ce credeam că e frumos.
> Cefele groase nu mai sînt de mult buletinul de
> identitate al bulgarului: cetăţeanul român, cu lanţul
> de-un kil jumate, îi bate acum obrazul profesorului care se
> căzneşte să-i educe odrasla: "Bine, bre, crezi că
> eşti tu mai dăştept? Ia să văd ce maşină ai!".
> Noul domn Goe nu mai e nici măcar simpatic: e viitor
> combinator şi dealer de droguri, viitor culturist, viitor
> ce vreţi voi, în afară de viitorul ţării lui, care se
> va mulţumi, de la un punct, doar cu trecutul..
>
> Despre România, alternativa Caragiale nu mai are ce spune.
> Populaţia care ne înlocuieşte nu mai e nici măcar
> ridicolă. E dincolo de asta, în sensul cel mai rău şi
> primitiv cu putinţă. Scriitorul nu mai poate face nimic: e
> nevoie de etolog, de veterinar, de dresor.
>
> Acum cîteva zile, am văzut la Craiova parada acestei
> Românii Noi, triumful Mafiei înhămate la coşciugul lui
> Caiac, în semn de veşnic respect pentru o viaţă de
> crimă şi muşchi în sînge... Oamenii ăia care dădeau
> ordine poliţiei se pregătesc să dea asaltul final, spre
> puterea oficială, după ce au pus mîna pe cea simbolică:
> ascultăm muzica lor, ne refacem reperele după valorile
> lor, sîntem călcaţi de maşinile lor. Undeva, departe,
> Uniunea Europeană şi moda corectitudinii politice ne
> învaţă să mulţumim frumos pentru asta şi să ne
> ştergem la gură. Am fost o naţiune, devenim o sumă de
> triburi. Sîntem o ţară ocupată de hoarde sosite din
> pîntece de mame eroine. O ţară pusă la respect cu pumnul
> plin de tatuaje, o ţară în care fiul naiv şi sărac al
> ţăranului (cîţi or mai fi aşa) îşi face educaţia din
> textele de pe Taraf TV şi meseria de la şuţii cu care se
> întîlneşte la Gara de Nord, cînd se dă jos din autobuz.
> venită din nici o stepă, adusă de nici un avion. O
> populaţie care a evoluat în interiorul corpului naţional,
> ca fetuşii din Alien, şi care iese acum prin burtă,
> urlînd din toţi bojocii: "Am avere, am
> valoare!"
> E ca şi cum undeva, în secret, cineva ar fi dat
> drumul la o maşină de mîl uman care acoperă
> încet-încet naţiunea lui Sadoveanu, a lui Eliade şi a
> lui Nichita... Incubatoarele de incubuşi din cartierele
> periferice, fabricile de cetăţeni ale lui Ceauşescu,
> tradiţia celor 15 copii în sălaşele de
> nomazi, cine mai ştie? Lumea de pe stradă nu mai e cea
> pe care o ştiam din copilărie. Tata Ioan şi Tanti Mimi,
> familie veche, cu casă în Cezar Bolliac, făcută la 1870,
> au lăsat în urmă un copil, care a mai făcut un copil,
> blond şi bucălat şi bine crescut, cu care mă jucam acum
> 40 de ani. Pînă la urmă, a plecat în străinătate, la
> studii şi nu s-a mai întors niciodată. La fel, jumătate
> din stradă: urmaşii burgheziei care a avut timp să
> dospească elite. În locul celor dispăruţi, au apărut
> rufele colorate întinse la uscat şi boxele scoase pe
> fereastră.. În locul bunicii care ne spunea să nu
> scuipăm pe jos, s-a aşezat bunica ce-şi trimite nepoţii după băutură.
> Peste tot miroase a moarte prin sufocare: e ca şi cum o
> prezenţă grea şi absurdă s-ar fi aşezat peste cerul
> nostru, peste felul nostru de a fi, peste ce credeam că e
> bine şi mai ales peste ce credeam că e frumos.
> Cefele groase nu mai sînt de mult buletinul de
> identitate al bulgarului: cetăţeanul român, cu lanţul
> de-un kil jumate, îi bate acum obrazul profesorului care se
> căzneşte să-i educe odrasla: "Bine, bre, crezi că
> eşti tu mai dăştept? Ia să văd ce maşină ai!".
> Noul domn Goe nu mai e nici măcar simpatic: e viitor
> combinator şi dealer de droguri, viitor culturist, viitor
> ce vreţi voi, în afară de viitorul ţării lui, care se
> va mulţumi, de la un punct, doar cu trecutul..
>
> Despre România, alternativa Caragiale nu mai are ce spune.
> Populaţia care ne înlocuieşte nu mai e nici măcar
> ridicolă. E dincolo de asta, în sensul cel mai rău şi
> primitiv cu putinţă. Scriitorul nu mai poate face nimic: e
> nevoie de etolog, de veterinar, de dresor.
>
> Acum cîteva zile, am văzut la Craiova parada acestei
> Românii Noi, triumful Mafiei înhămate la coşciugul lui
> Caiac, în semn de veşnic respect pentru o viaţă de
> crimă şi muşchi în sînge... Oamenii ăia care dădeau
> ordine poliţiei se pregătesc să dea asaltul final, spre
> puterea oficială, după ce au pus mîna pe cea simbolică:
> ascultăm muzica lor, ne refacem reperele după valorile
> lor, sîntem călcaţi de maşinile lor. Undeva, departe,
> Uniunea Europeană şi moda corectitudinii politice ne
> învaţă să mulţumim frumos pentru asta şi să ne
> ştergem la gură. Am fost o naţiune, devenim o sumă de
> triburi. Sîntem o ţară ocupată de hoarde sosite din
> pîntece de mame eroine. O ţară pusă la respect cu pumnul
> plin de tatuaje, o ţară în care fiul naiv şi sărac al
> ţăranului (cîţi or mai fi aşa) îşi face educaţia din
> textele de pe Taraf TV şi meseria de la şuţii cu care se
> întîlneşte la Gara de Nord, cînd se dă jos din autobuz.
Marginea lumii s-a răzbunat cînd
> buzna în centru, pusă pe jaful identităţii naţionale,
> întocmai ca barbarii care năvăleau în Roma,
> surprinşi că localnicii n-au puterea să lupte.
> Ţara cea nouă, care vine peste noi, nu mai are nevoie de
> ce-am strîns în muzee şi-n cărţi. Dar se va bucura, un
> pic, de efortul nostru. Cartea de română se poate retrage
> în privata din curte, unde îşi va îndeplini ultima
> menire, neprevăzută de nici un critic. În locul ei,
> discurile cu manele rămîn să sfideze eternitatea. Cu ele
> nu poţi să te ştergi la fund.
>
> Chiar dacă ai vrea.
> Lucian Mîndruţă
> buzna în centru, pusă pe jaful identităţii naţionale,
> întocmai ca barbarii care năvăleau în Roma,
> surprinşi că localnicii n-au puterea să lupte.
> Ţara cea nouă, care vine peste noi, nu mai are nevoie de
> ce-am strîns în muzee şi-n cărţi. Dar se va bucura, un
> pic, de efortul nostru. Cartea de română se poate retrage
> în privata din curte, unde îşi va îndeplini ultima
> menire, neprevăzută de nici un critic. În locul ei,
> discurile cu manele rămîn să sfideze eternitatea. Cu ele
> nu poţi să te ştergi la fund.
>
> Chiar dacă ai vrea.
> Lucian Mîndruţă
foarte buna postare.....
RăspundețiȘtergere