Lasă-mă să-ți vorbesc despre iubire

   Lasă-mă să-ți vorbesc despre iubire, acea iubire "ideal" care zace în mine, în care încă sunt suficient de proastă să cred, deși de multe ori nu mai credeam nici în senzația de atașare și nu, nu vreau să mă deștept sau mor așa sau o împlinesc, nuanța de gri și jumătăți de măsură nu există la capitolul acesta. 

   Acea iubire pe care mi-o citea mama în cărțile de povești când eram doar o "zgaibă" și pe care am vazut-o mai apoi singură in atâtea filme siropoase. Iubirea asta, în care eu am să mor crezând probabil, mi-a dat cu rest când am încercat s-o văd în realitate, dar am mai zărit-o pe ici pe colo pe la unii de care cei cu iubirea în pantaloni ziceau că sunt nebuni sau că e doar chestia de obisnuință. Fals, iubirea adevărată nu depinde de celălalt, nici de ce are de oferit, de nimic material în materialul sens al cuvântului. E trist când aud "te iubesc pt că..." atunci când iubești sincer nu ai explicație la asta, pentru că te îmbată în halul în care tu, trăiești prin celălalt și nu vorbesc aici de iubirea "dacă nu mă iubești mă agăț de tavan", aia e o boală psihică în general. Trăiești prin celălalt în sensul că îți e deajuns persoana și restul vine de la sine. Iubirea adevărată nu se vrea și nu se lasă întreținută pentru că ea o să vrea mereu să evolueze ca să poată oferi totul. Lasă-mă să-ti vorbesc despre iubirea pasiune, intâiul  născut aș zice, al iubirii ideal. Dacă încă ne mințim că "mărimea nu contează", că o să te simți excepțional cu primul partener sau că nu contează cu câți/câte se mai iubește carnal, înseamnă că suferim de ceea ce numeam mai sus dependență de o persoană și nu iubire. Când iubești relația sexuală nu se consumă și te trimite la baie ci îți blochează picioarele pe umerii lui și vă priviți încă de parcă atunci a intrat pe usa după o lungă perioadă de absenta. Te dăruiești cu totul, atunci când deveniți o singură persoană, nu atunci când o "fortă de frecare" e tot ce vă leagă și niște nevoi care ne înrudesc cel mai mult cu animalele. Vei ști că e iubire când flacăra pasiunii nu o să se stingă indiferent de timpul trecut. 

   Am mai auzit că "iubirea cere sacrificii" si asta mi se pare cea mai mare aberație, de ce? Pentru că dragostea adevărată se oferă cu totul, pentru că dragostea adevarată sprijină în tot și pentru că dragostea adevarată fară încredere nu e nimic. Încrederea aia oarbă care dacă tu vezi că e ziua și el/ea zice că e întuneric te gândești că ai tu o problemă cu notiunea timpului și cu vederea, pentru că nu ți-a oferit nici un motiv de îndoială vreodată și pentru că tu știi că n-ar face asta chiar dacă poate. 

   Lasă-mă să-ți vorbesc despre blestemul iubirii, cu care ne naștem toți, pe care unii caută să-l înăbușească, pe care alții îl uită sau ascund într-un colț de suflet, pe care unii sunt prea temătiri să-l deslușească și pe care atâția vor să-l descânte în fiecare zi. Blestemul iubirii o să te arunce in negura durerilor nu doar o singură dată, o să te facă să crezi că l-ai înțelea și apoi o să îți râdă în nas, o să te lase să crezi că te lasă cu sechele ceea ce nu te omoară și dacă renunți, aia e ziua în care ai pierdut împlinirea sufletească, pentru că fară iubire nu e familie, fară familie probabil casa o să îți fie curată, buzunarul plin..iar sufletu, gol!