sâmbătă, 12 octombrie 2013

Omul are nevoie de un vis pentru a suporta realitatea

"Omul are nevoie de un vis pentru a suporta realitatea" zicea Freud. Visul meu m-a aruncat intr-o mare prea
zbuciumata, in care totul este prafuit si trist. Bucuresti, orasul de unde Romania cica primeste ora exacta, mie mi-a dat ceasornicul peste cap si inca muncesc la reglarea lui dupa pulsul orasului. Prea mare, prea aglomerat, prea grabit in goana dupa a avea timp sa faci si altceva in afara de a fi mereu pe fuga, mereu nervos, mereu stresat. Oamenii alearga fiecare dupa ziua de maine cu capul in pamant, iar daca ii intrebi ceva din care ei n-au nimic de castigat se uita la tine de parca le-ai cere bani imprumut sau cativa ani din viata. De unde vin eu, orasul traieste prin oameni, nu oamenii prin oras, iti ofera un zambet si o vorba buna, de unde vin eu oamenii privesc inainte si in sus, nu in jos, spun "te rog frumos" si "multumesc", nu trec prin tine cu privirea. Aici cuvantul "prieten" este inlocuit de "tovaras" cu care tre sa te bucuri daca apuci sa te vezi o singura data pe saptamana, care nu prea are voie sa iti ceara ajutorul si nici n-ar indraznii de altfel, pentru ca s-a nascut, cred, constient de faptul ca fiecare e pentru el si principiul "de ce sa moara capra mea cand poate murii a vecinului" e lege. Aici singuratatea, nu e o stare de spirit, e un mod de viata si fiecare pare sa fie fericit cu el insusi. Aici familia se contacteaza o singura data la cateva zile si "acasa" poate fi denumit linistit un fel de hotel, in care intrii seara sa-i vezi pe restu mai obositi ca tine si cu care te-ai obisnuit ca si cu vecinul de laga camera ta, cu care se intampla sa va mai vedeti cand intrati sau iesiti din locatie. De unde vin eu familia e sfanta, ei sunt cei care te asculta si te sprijina nu cei care iti distrug si ultimul nev ramas semi-intreg pe acea zi.
De 3 luni incerc sa inteleg acest stil de viata si sa ma acomodez cu el, lucru care evident nu s-a intamplat si m-am resemnat cu ideea ca nici nu am sa reusesc aceste performante pentru ca eu am fost crescuta cu prieteni, familie, intelegere, dragoste, nicidecuum cu singuratatea care ma copleseste acum si ma hranesc zilnic cu gandul ca timpul trece si peste ceva vreme o sa ma intorc implinita la a doua mare dragoste a mea, Clujul, care m-a adoptat prietenos, m-a crescut, m-a educat, m-a maturizat si m-a lasat intelegator sa ajung la mama acasa cand relatia noastra mai scartaia, primindu-ma inapoi cu aceeasi caldura de fiecare data, iar cand o sa ma intorc o sa-l iubesc insutit mai mult, pentru tot ce mi-a oferit in 5 ani de zile, pentru ca m-a invatat sa fiu om, pentru ca mi-a oferit un vis ca sa pot suporta Bucurestiul si pentru ca o sa traim fericiti impreuna pana la adanci batraneti.

4 comentarii:

  1. right, mea culpa, de la dialectul gresit de bucuresti care-l aud in ultimul timp cred ca se trage. oricum, multumesc.

    RăspundețiȘtergere
  2. realitatea? scuze dar mai bine zis omul are nevoie de cap ca sa vada realitatea. traim in minciuna, traim in dorinte si faima, suntm nesatui de toate, vrem tot mai mult. cum ne asternem asa dormim, asta e realitatea! noi ne-am facut-o.zicem toti ca suntem rai, ca suntem nu mai stiu cum, pai dc nu ne schimbam??? pt.ca nu ne pasa!!!!! suntem nepasatori cu noi insine si cu cei de langa noi. Nici macar nu mai visam

    RăspundețiȘtergere
  3. am inteles punctul tau de vedere, dar in aceasta postare era vorba strict de mine in acest moment al vietii mele :)

    RăspundețiȘtergere

ce zici?