A trecut ceva vreme mai blogule, de când nu mi-am mai dat voie sa mă bucur de tine și de scris...
Acea parte din mine pe care am atribuit-o firii mele impulsive si neînțelese, fricii mele de a fi vulnerabila si încrezătoare, dorinței mele de control de teama pericolului pe care îl învățasem atât de repede când "nu eram un copil cuminte", când invatasem ușor sa disociez, disimulez sau sa mint, îngropând undeva adânc tot ce simțeam sau îmi transmitea corpul, pentru ca nici părinții mei nu învățaseră validarea emoțională, de unde să-mi ofere validarea emoțiilor...
Când am conștientizat cele de mai sus întâia oara, următorul gând care mi-a venit in minte a fost "drumul spre iad este pavat cu intenții bune!".
CU CELE MAI BUNE INTENTII PARINTII NOSTRI:
Ne-au responsabilizat. chiar daca prin consecințe (percepute ca pedepse de cele mai multe ori), fără a ne valida emoția inițială de tristețe, furie, supărare, respingere, așa am învățat sa fim atenți ca daca nu "vedem noi acasă". Așa am învățat ca unele fapte au consecințe.
Ne-au învățat ce e respectul: chiar daca tu simțeai altceva sau voiai atceva singurul lucru pe care îl auzeai era "faci ce/cum îți spun eu, ca daca nu asculți vezi tu, eu sunt mă-ta/tac-tu/ bunica ta si știu mai bine" fără alte întrebări, păreri , înțelegeri ca daca nu, aceleași pedepse.
Ne-au învățat ambiția si competiția: "x-uleasaca/u de ce poate avea 10 si tu nu? Ție ce-ți lipsește? Ca ai tot ce vrei si trebuie doar sa înveți". "TREBUIE" CE CUVANT ENERVAT! Îl evit cât de mult pot de ceva vreme. Si mereu trebuia sa performezi la școală in general, nu in special, ați înțeles-o? La sport, dans, canto, balet, ceva...sa aibă neamul si strămoșii "mândria familiei" securizata. Da, eram ironică, deși ducem multe moștenite, ei au nevoie doar de dragoste si înțelegere. Da, in alta postare, oleacă de ADHD, ce să-i faci.
Ne-au învățat recompensa si condițiile acceptării si dragostei: chiar daca mai cu porția sau la performante, așa ne-am stabilit propriile cerințe si am plasat ștafeta iubirii de sine. Tinându-se de mana cu ambiția si competiția de mai sus, recompensele, laudele si admirația ne confirmau ca "așa trebuie sa facem", mereu daca se poate, in orice, insa ne-au luat vise, dorințe si cărarea sufletului.
Ne-au învățat importanta aparențelor si etichetele: "ce-o sa zică lumea?", din aceeași dorința de control care acum ne consuma atât de multe resurse, ca așa știau si bunicii noștri, venind din niște vremuri in care comunitățile erau frumoase si oamenii se ajutau, insa se judecau, se etichetau, se bârfeau si aveau niște limite generale înguste, Chat GPT nu avea păreri atunci si informațiile erau putine si pentru cei avuți.
Ne-au învățat ca timpul e limitat si parcursul lui e bine stabilit după niște tradiții clare si am face bine sa nu-l pierdem!
Cu cele mai bune intenții, din dragoste si cu credință ca fact tot ce pot mai bun si au făcut cu cât au știut, ne-au făcut adulți utili societății, uneori chiar încercând sa ne convingă ca știu ei mai bine cum sa facem mai ușor si mai bine pentru noi.
N-aveau de unde sa știe ca, pe același drum am parcurs in tăcere, in lacrimi neînțelese, in emoții reprimate si părți exilare calea spre iadul interior.
Locul acela unde se afla tot ce ai negat la tine, tot ce ai ascuns, toate părțile "greșite", care insa face parte din tine si te copleșește de multe ori neștiind ce sa faci sa scapi de acolo, te refugiezi in munca, vicii si nu vorbesc doar de stupefiante, eu citeam mult, foarte mult, prea mult si mi-a luat ceva timp sa realizez ca este tot un mecanism de autoapărare prin care mă refugiam din capul meu in poveștile altora, ca-n capul meu eram mult haos care mă obosea si pe care nu reușeam să-l așez, așa ca pentru un timp mă prefăceam ca nu exista, îți cauți validarea in ochii altora si porți atâtea măști ca nici tu nu mai știi cine ești fără ele.
Așa a fost viața mulți ani, exact câți au trebuit ca eu sa mă opresc, din tot, cu riscul de a pierde tot ce clădisem pana atunci cu truda, lacrimi, emoții ignorate, salvări zilnice si convingerea ferma ca fac ce "trebuie" si n-am cum sa mă opresc ca "alții pot" si "trebuie" sa pot si eu.
Pana nu ma mai bucura nimic, pana când visele pentru care mă rugasem alta data au devenit poveri tot mai grele, pana când corpul îmi spunea in fiecare dimineața prin durere fizica faptul ca are nevoie de pauza, pana când somatizarea stresului si a anxietății și-au făcut apariția, pana când puteam sa plâng deși cu 2 minute înainte zambisem...depresia e cea mai perversa forma de autopedepsire, e toată critica, judecata si neîncrederea care le-ai aplicat chiar tu asupra ta.
Iar când ajungi sa nu mai ai putere nici s fii furios și-ți dorești sa vina sfârșitul lumii si atât, ai nevoie de ajutor!
Ei n-au vrut si n-aveau de unde sa știe, nu și-au conștientizat propriul iad majoritatea dintre ei, ei ne-au iubit si ne-au vrut binele mereu, nu e vina lor, cum nu e nici vina ta, insa e responsabilitatea ta sa conștientizezi si sa pui capăt acestor tipare si automatisme, pentru tine in primul rând si pentru "mândria familiei", in special pentru cei ce-ți vor urma.
Când am lăsat sa iasă furia, eram îndreptățită sa o simt, când am terminat de judecat, invasesm bine si asta, după ce mi-am depășit vinovăția mi-am amintit ca bucuria scrisului nu era a acelor părți ale mele care așa au găsit unică modalitate de a așterne emoții pe un ton potrivit, in speranța de a fi înțelese ci unei variante mult mai tinere ale mele, treia-i plăceau compuneri si natura, care iubea Limba Romana la școală si lectura in vacante, care fusese cana olimpica la ceea ce iubea cu adevărat: sa citească si sa scrie!
Si o sa mai scrie, de fiecare data când o sa vrea si o sa simtă!
Pe curând blogule!
P.S: sistemele mele de apărare au încercat să-mi spună ca a trecut mult timp, ca nu mai știu cum sa te accesez si totuși, uită-ne împreună din nou!
